Jò mi declari, che varès a chiar

From Wikisource
Jump to navigation Jump to search
Jò mi declari, che varès a chiar  (1785) 
by Ermes di Colloredo

«Jò mi declari, che varès a chiar»

Jò mi declari, che varès a chiar,
Che mi fòs scorteade ju la piel.
Par che cun je fòs fat un cussignel,
E dai miei ues giavat un guselar.
Ma che tu ju doperas, tu che lu prin
Affiet dal mond mi fàs sint í , vorès,
Che cuss í tes tos mans simpri sarès,
E starès simpri stret in tal tò grin.
Jò mi contentarès anchie plui bass,
Che i miei budiei fossin daspaz par bon,
E intorteaz a foze di cordon,
Par che cun chesg tu ti lazzas lu cass.
Che cuss í jò sarès content a plen,
Parcè senze suspiet senze fadie
Dal jevà dal soreli al tornà vie
Ti strenzarès ju flancs, e lu biel sen.
In summe al non è cruci, nè torment,
Nè pricipizi alcun, nè nissun risi,
Che par te nol pat í ss, anzi t’avisi,
Che par tò amor al si farès content.
E di plui t’has di savè, che jò no speri
In chest mond altri ben, nè soi sogget
D’altris passions; tu sole sèes l’ogget
Unich dal miò pinsiir, dal desideri.
No brami robbe avè, nè pur un stich
Pensi di cresci dal miò poc terren,
Sei ueit il scring, se al no vul jessi plen,
Co soi in posses di te, soi vonde rich.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Che vegni pur la uerre, e cul moschet
Saltin pur fur ju brafs, e ju gajarz,
«Jò mi declari, che varès a chiar»
Jò mi declari, che varès a chiar,
Che mi fòs scorteade ju la piel.
Par che cun je fòs fat un cussignel,
E dai miei ues giavat un guselar.
Ma che tu ju doperas, tu che lu prin
Affiet dal mond mi fàs sint í , vorès,
Che cuss í tes tos mans simpri sarès,
E starès simpri stret in tal tò grin.
Jò mi contentarès anchie plui bass,
Che i miei budiei fossin daspaz par bon,
E intorteaz a foze di cordon,
Par che cun chesg tu ti lazzas lu cass.
Che cuss í jò sarès content a plen,
Parcè senze suspiet senze fadie
Dal jevà dal soreli al tornà vie
Ti strenzarès ju flancs, e lu biel sen.
In summe al non è cruci, nè torment,
Nè pricipizi alcun, nè nissun risi,
Che par te nol pat í ss, anzi t’avisi,
Che par tò amor al si farès content.
E di plui t’has di savè, che jò no speri
In chest mond altri ben, nè soi sogget
D’altris passions; tu sole sèes l’ogget
Unich dal miò pinsiir, dal desideri.
No brami robbe avè, nè pur un stich
Pensi di cresci dal miò poc terren,
Sei ueit il scring, se al no vul jessi plen,
Co soi in posses di te, soi vonde rich.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Che vegni pur la uerre, e cul moschet
Saltin pur fur ju brafs, e ju gajarz,
Ma essint in chel, jò murarès content.
Tant grand l’è il miò amor, e di par bon
Ti zuri, ch’al sarà simpri lu stess,
Nè mai mi porrà vign í Giove par tress,
Cu mi fazi mudà d’opinion.
Sarai simpri costant, plui d’un pilastri,
Plui d’ogni scoi, e plui d’ogni colone,
Nè mai faràn lassà la to persone
Niune traversie, nissun disastri.
Se mai pal miò piès, o pal miò miei
Lès vie bandit cerchiant altri pa í s,
Tu vignaràs cun me, nè ju miei p í s
Chiaminaràn se no al par dei tiei.
Che cuss í anchie ch’jò làs in miez dal fuuch,
Sarai simpri feliz, e fortunat,
Tu saràs lu miò ben in ogni stat
Tu saràs la me Patrie in ogni luuch.
Se mai puartàs un d í tant triste lus,
Che d’Udin ti vedès a fà partenze,
Jò di restà mai porès ve jazienze,
Ma larès come il chiar daur i bus.
E ch í jò finìs, ch’al mi s’ingroppe il cur,
Savind che un d í si v í n po di lassà;
La Muart, che dug i grops fas disleà,
Dislearà anchie il nestri di daur.
Ma nancie chest mi fàs avè timor,
Nè chest pinsiir al mi riès signestri,
Che crod ch’il nostri spirt il genio nestri
Anchie quand che sin muarz farà l’a mor.
«Quand finirajal Jaroni chest unviar»
Quand finarajal Jaroni chest unviar,
Ch’al mi fàs cus í spes sofflà sul piz,
167​
E se nuje mi slontani vie dai stiz,
Senze lussurie m’indur í s la chiar.
Par schiampà tant rigor pene d’Infiar,
Jò mi soi ritirat cà j ú in Guriz,
E mi brust ú li come un pittiniz,
Chiazzat dongie un bon fuuch di roul, e uar.
Ma se un poch mi discosti, ecco t’ un prest
Sint, che lu fred es vissaris mi rive,
E mi fàs di galop tornà al miò puest.
Se mi schialdi il schenal, glazzi la pive,
E no chiatti rimiedi miei di chest,
Di stà in te cove dongie une piel vive.
«Jaroni i rusignui dal miò boschet»
Jaroni i rusignui dal miò boschet
A i han biel petat man al sivilot,
E vàn provand un biel madrigalet,
Al to arrif di recità al prin bot.
Mene Ferrant, che lest all’è il fiaschet
Par sborfà chel sò nas a bech frisot,
Ogni ucciel si sfadie di prest là in mude
Par formà un biel concet e tò vignude.
Un’oparete, cu farà fraccàs
Ti preparin de selve i miei cantors,
La zore, e la curnil faràn il bàs,
La gjaje, e la badascule i tenors.
Lu cuintr’alt la pojane, e lu cagnàs,
E ju soprans i tarab ú s sonors:
L’ultin sarà lu cuch, cul chiant divin,
Che fra i altris par just Margaritin.
Sarà un’orchestre di grang virtuos,
E lu gr í sunarà lu chittarin:
La crazzule il liron, e ’l crot malòs
La viole di giambe, e lu viodin;
La spinette lu farch, seben mendòs,
Ch’a nol viod senz’occhiaj nang da vicin;
E pò une trombe cu passarà dut
Sunarà d’Apulejo il nemalut.
Camerade, ven vie, ti fàs l’invit
Ma però, tu m’intinz? cun la parone;
Che senze jè dut sarès dissavit,
E lu vidiel mi pararès carbone:
Tu vedaràs lu miò Guriz florit,
D’ogni color cui plàs alla persone;
Ti spietti senze fal cun cuur costant,
Ma mene anchie cun te, lu bai Ferrant.
168
165